Care sunt neajunsurile democrației?
Într-un articol anterior am prezentat foarte pe scurt ce este democrația. Am mai amintit și faptul că există mai multe sisteme politice democratice și că felul în care cei care votează își desemnează conducătorii diferă de la țară la țară.
Toate sistemele democratice pot fi totuși încadrate în câteva categorii restrânse. Auzim de republică prezidențială, parlamentară, semi-prezidențială sau de monarhie constituțională, ca să dăm doar câteva exemple, pentru că și acestea la rândul lor pot fi încadrate în alte subcategorii.
În acest articol nu vom analiza aceste sisteme, pe care cei care le apară le consideră cele mai bune, ci ne vom referi la criticile aduse democrației. Apărătorii democrației, luând act de toate slăbiciunile ei, afirmă că aceasta este totuși cel mai bun sistem politic care există. Să vedem deci și ce ar fi în „neregulă” în democrație.
Prima critică adusă se referă la ineficiența sistemului economic dintr-o democrație. Termenul este un pic cam exagerat totuși, deoarece țări cu democrație veche, consolidată, au economii foarte puternice. Dar în țările care sunt în curs de dezvoltare, într-adevăr se pare că democrația conduce la o dezvoltare mai lentă.
Cel mai cunoscut exemplu, care se dă pentru a argumenta această lacună a democrației, se referă la paralela dintre China și India. Sunt primele două țări din lume ca populație, dar dezvoltarea Chinei (o țară considerată nedemocratică, sau în orice caz puțin democratică) este accelerată, în timp ce India (o țară democratică) se dezvoltă mult mai lent.
Eu aș aduce aici un contraargument chiar luând în considerare istoria țării noastre. Până în 1989, în dictatură, am avut dezvoltare economică, dar una nesustenabilă. Căile economice pe care a mers România nu au fost bune, pentru că degeaba aveam multe fabrici (cum se laudă nostalgicii) dacă se producea ineficient, de proastă calitate, nevandabil.
Spania însă, aflată sub dictatură după al doilea război mondial, a avut un boom economic după 1960. Din aceste două exemple, ne putem da seama că o dictatură nu conduce neapărat și la o dezvoltare economică sănătoasă.
O a doua critică adusă democrației afirmă că dacă populația nu este educată, se poate ajunge ușor la populism, adică să fie votați acei oameni politici care promit „marea cu sarea”, nu aceia care au curajul să spună adevărul. Această idee nu este deloc nouă, ci a fost enunțată de Socrate, în vremea Greciei Antice, adică exact atunci când s-a născut democrația.
Platon a susținut și el aceeași idee, iar soluția dată de cei doi mari filozofi era limitarea dreptului de vot nu prin cetățenie, ci prin nivelul de educație. Doar cei care înțeleg pot să decidă în cunoștință de cauză. Despre populism auzim mult vorbindu-se în acești ani și se pare că omenirea învață foarte greu.
Mulți dictatori au ajuns la putere aleși democratic, votați pentru promisiunile lor populiste, cel mai teribil exemplu fiind Adolf Hitler, în Germania interbelică. Foarte puțini oameni politici au curajul să spună adevărul, iar cel mai celebru exemplu este cel al marelui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a spus la investirea în funcție (războiul începuse): „Nu vă promit decât sânge, trudă, lacrimi și transpirație!” Mare om, mare caracter!
Puterea poporului este doar de fațadă, este o altă idee care critică democrația. Această idee are la bază o realitate economică și matematică și a fost formulată independent de italienii Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca.
Distribuția Pareto este o lege a naturii (formulată matematic de economistul italian) care demonstrează că în societate apare o separație a averilor, adică apare o oligarhie pe cale naturală, care la modul cum se organizează statul, va putea să-l controleze politic, chiar dacă cetățenii au drept de vot și regimul este (aparent) democratic.
Chiar la noi, să ne gândim, cine are șanse mari să își promoveze ideile sau să își desființeze adversarii politici? Cel care are televiziunile la îndemână sau cel care nu are nimic?
Dictatura majorității este un alt pericol în democrație, o altă slăbiciune a ei. Practic, dacă nu ar exista principii sau legi „peste democrație”, majoritatea ar putea să impună „democratic” orice inepție. Platon în antichitate a găsit această lacună și în toate țările se caută soluții pentru contracararea ei.
Instabilitatea politică este o altă carență a democrației, deoarece destul de des se ajunge în situația ca un guvern să nu mai aibă susținere, alianțele să se schimbe și odată cu ele și configurația structurilor de conducere ale țării.
Fraudarea alegerilor este în fine o altă problemă destul de frecventă în țările cu democrații slabe. De cele mai multe ori partea aflată la putere are șansa și tentația să fraudeze alegerile, în mod grosolan sau subtil.
După cele expuse în acest articol, în final vă adresez o întrebare: oare oricine ar trebui să aibă drept de vot într-o democrație care să funcționeze, sau acesta să fie acordat doar unora dintre cetățeni? Pe ce criterii? Și o altă întrebare: cum să fie controlați de către popor până la următoarele alegeri reprezentanții aleși prin vot democratic?
Leave a Reply