Cultura Japoneză – Paul Varley (recenzie)

Cultura Japoneză (recenzie)
autor Paul Varley, Colecția Istorie, Editura Humanitas,
București 2017, traducere din limba engleză de Ruxandra Mărginean Kohno

Nu este prima carte despre Japonia pe care o citesc. Am citit de-a lungul anilor și cărți de călătorie scrise de români care au călătorit în „Țara Soarelui Răsare”, dar și cărți despre istoria și cultura Japoniei. Nu pot să spun care dintre ele mi-au plăcut mai mult pentru că mi-au plăcut toate și din fiecare am aflat lucruri interesante și fascinante.

Așa că atunci când am primit cartea m-am întrebat oare ce aș putea afla nou dintr-o altă carte despre Japonia. Nu am spus „o nouă carte” pentru că această carte nu este deloc nouă, doar că la noi a apărut de mai puțină vreme.

Paul Varley (1931-2015) a fost o somitate în domeniul studierii istoriei și culturii japoneze, iar dintre americani este recunoscut ca fiind cel mai mare. Profesor la Universitatea Columbia, el a predat mai bine de 40 de ani cursuri despre această țară absolut unică pe glob.

Prima ediție a acestei cărți a apărut în 1974 iar a patra (după care s-a tradus și în limba română cartea de față) a apărut în anul 2000. În ultima ediție s-a recurs la o rescriere radicală a textului și la adăugarea de elemente noi, astfel încât această ediție este cea mai vastă.

În afară de această carte, Paul Varley a mai scris 37 de volume și sute de articole numai despre Japonia. El a participat la războiul din Coreea și a vizitat și Japonia, astfel încât a fost un cunoscător al zonei nu doar din cele citite ci și din cele trăite la fața locului.

Cu cele aflate în prealabil am purces la cititul cărții despre care pot să afirm sincer că, deși se numește Cultura Japoneză, s-ar fi putut foarte bine numi și Istoria și Cultura Japoniei, pentru că este și o carte de istorie în același timp. Iar dacă tot m-am referit și la alte cărți despre Japonia pe care le-am citit, aceasta este cea mai cuprinzătoare în ceea ce privește istoria acestei țări.

Am aflat lucruri foarte interesante pe care nu le știam. De exemplu că arhipelagul japonez a fost locuit din preistorie, urmele arheologice arătând că au existat oameni acolo în urmă cu 600000 de ani, deci la fel de vechi ca în alte părți ale lumii.

Eu personal mă gândeam oare cum or fi ajuns oamenii primitivi în insulele care alcătuiesc Japonia, iar explicația din carte este foarte logică: ei nu au „ajuns” acolo ci au „rămas” în insule după ce podul de gheață din timpul erei glaciare, care unea Asia cu insulele, s-a topit. Mai târziu, după ce oamenii au reușit să navigheze pe mare, desigur problema nu s-a mai pus, pe mine mă intrigau însă oamenii primitivi din insule.

Tot din carte am mai aflat și despre shintoism, religia japonezilor, care a împrumutat și elemente din budism și care este în esență un cult de venerare a strămoșilor. Și shintoismul are un panteon bogat de zeități cu multiple relații între ele. Similaritățile cu budismul sunt însă atât de multe încât s-a ajuns ca unii să catalogheze shintoismul ca o variantă a budismului.

În vremurile străvechi în Japonia nu existau clase sociale. E posibil ca așa să se fi petrecut lucrurile și în alte părți ale lumii, deoarece oamenii vânători-culegători nu aveau ce să stocheze, ce să păstreze, ca să devină mai bogați decât alții.

După apariția agriculturii și sedentarizarea oamenilor, s-au putut face stocuri de alimente (cereale), primul pas către apariția claselor sociale. În Japonia, un teritoriu limitat și cu resurse limitate, această apariție a claselor sociale a fost determinată și de puterea militară a liderilor locali.

De aceea în Japonia clasa bogată și dominantă a fost cea a militarilor, în vreme ce în alte zone ale lumii comercianții erau cei care au acumulat cu timpul averi fabuloase.

Japonia a fost izolată multă vreme de restul lumii, ei preferând această stare de fapt. Autoizolarea impusă a condus și la evoluții interesante în societatea japoneză și de aceea europenii au descoperit în arhipelag o lume total diferită de ceea ce știau ei. Artele, literatura (poezia mai cu seamă), teatrul japonez au niște particularități care le fac unice.

Este șocant pentru un occidental să înțeleagă pasiunea japonezilor pentru frumusețea trecătoare și perisabilă, pentru valoarea pe care aceștia o acordă clipei. Timpul se pare că are în Japonia o cu totul altă valoare decât la alte culturi, japonezii fiind un popor cu mare prețuire pentru timp. Ei știu să admire ca nimeni alții frumusețea florilor sau susurul apei care curge și nu se mai întoarce.

După ce Japonia din epoca Meiji s-a deschis către lume, a început o cursă „nebună” de recuperare a rămânerii în urmă față de occident, în domeniul tehnologic. Este de admirat cum au făcut ei asta păstrându-și în același timp identitatea națională, bogăția lor culturală. Poate fi și pentru noi o lecție despre cum să ne modernizăm, dar fără să renunțăm la ceea ce avem moștenire perenă de la strămoși.

Tineri dotați japonezi au plecat în toată lumea la școli celebre pentru a învăța, profesori celebri au fost aduși în Japonia pentru a-i învăța pe tinerii rămași în țară, iar acest trend a continuat și după cel de-al doilea război mondial, din care Japonia a ieșit complet distrusă.

De altfel, în ultimul capitol al cărții, rezervat culturii contemporane, am putut să citesc despre ceea ce s-a întâmplat după ce Japonia a fost ocupată de trupele americane și a început refacerea țării.

Din punct de vedere social și economic a fost o adevărată revoluție petrecută într-un timp extrem de scurt. La sfârșitul anilor 60 Japonia a devenit a treia putere economică a lumii, pentru că reformele impuse de americani combinate cu puterea de muncă și cu apetitul japonezilor pentru inovații, au conlucrat într-un mod fericit.

Era șocant pentru un observator din afară să constate la doar câțiva ani de la terminarea războiului, cum japonezii îi considerau pe americani cei mai buni prieteni, după ce în vremea războiului îi vedeau ca pe cei mai mari dușmani, iar Statele Unite erau țara în care și-ar fi dorit cel mai mult să trăiască, după Japonia natală desigur.

Acest lucru a fost posibil pentru că prosperitatea a pătruns încet-încet în casele japonezilor și ei s-au putut bucura efectiv de noile tehnologii care fac viața mai comodă și mai plăcută. Au putut efectiv să vadă și să trăiască miracolul economic care le-a ridicat țara, dar nu după modelul imaginat înainte de război, bazat pe expansiune și cucerire militară, ci după unul bazat pe libertate, muncă și comerț liber cu toate țările lumii.

Așa cum am văzut și pe alte site-uri, care au acordat punctaje excelente acestei cărți, mă situez și eu în aceeași „zonă”, acordându-i o notă foarte mare. Este o lucrare de referință despre o țară fascinantă!