Ceea ce poate nu știai despre sistemul de pensii

Ceea ce nu știai despre sistemul de pensii

Într-un mini-serial pe care-l începem acum vom discuta câteva noțiuni elementare despre… pensii. Vom analiza câteva sisteme de pensii fiecare cu avantajele și dezavantajele lor și vom discuta de asemenea și despre viitorul acestor sisteme într-o lume mereu în schimbare, mereu în criză.

Astăzi vom face o incursiune în istorie și vom vedea cum au apărut sistemele de pensii. De la început trebuie să spunem că pensiile, așa cum le cunoaștem acum, au apărut de puțină vreme în societatea omenească. În cea mai mare parte a istoriei oamenii au trăit fără să aibă pensie sau dreptul la pensie, astfel încât bătrânii care nu mai puteau să muncească depindeau efectiv de copiii și nepoții lor pentru a putea supraviețui.

Împăratul roman Cezar Augustus (cunoscut și ca Octavian și care a domnit între anii 63 î.Hr. – 14 d.Hr.) a fost primul care a introdus un sistem de pensii pentru militarii romani în anul 13 î.Hr. Veteranii primeau o singură dată o sumă ce reprezenta cam de 13 ori salariul anual al unui centurion, doar dacă aveau 16 ani de serviciu militar și încă patru ani ca rezerviști.

Cum riscurile la care erau supuși soldații erau destul de mari și nu mulți erau cei ce reușeau să ajungă la vârsta de pensionare, o vreme sistemul a putut fi menținut, mai ales că a fost creat și un fond special pentru plata acestor drepturi acordate militarilor. Dar cum finanțele generale ale imperiului s-au degradat în timp, nici acest sistem de pensii nu a mai putut fi susținut. Ar fi trebuit noi și noi surse de venit, ori noi cuceriri și jafuri, pentru a menține finanțele imperiale în echilibru.

Ducele Ernest cel Pios din regiunea Gotha (Turingia, Germania) a fost cel care a înființat la 1645 un fond de ajutorare al văduvelor personalului clerical, iar la 1662 un fond asemănător pentru a ajuta văduvele învățătorilor și profesorilor decedați. După acei ani au apărut în mai multe țări europene astfel de fonduri de ajutorare a văduvelor, dar sumele oferite erau oricum modeste și după decesul soților capi de familie, membrii familiei aveau oricum de suportat greutăți materiale.

Tot în Germania, în vremea marelui cancelar Otto von Bismarck, pe la 1889 s-au pus bazele unui sistem de pensii mai apropiat de cele actuale, de care beneficiau muncitorii sau familiile acestora. Aceste pensii erau acordate la împlinirea vârstei de 70 de ani (ulterior s-a redus vârsta la 65 de ani) și nu erau ajutoare doar în caz de deces. Pur și simplu muncitorii aveau dreptul la o indemnizație lunară, desigur după ceea ce prevedea legislația vremii.

Sistemul respectiv se asemăna cumva cu ceea ce există acum la noi: muncitorii activi plăteau lunar o taxă (contribuție) care ajungea într-un fond de unde erau plătiți pensionarii. Este un sistem bazat pe solidaritate socială între generații: cei care muncesc plătesc pentru cei ce s-au pensionat.

Acest sistem a primit critici încă de la început, pentru că el poate funcționa doar dacă există destui de mulți cotizanți, iar pensionarii sunt într-un număr net inferior și nici nu au o viață prea lungă, pentru a beneficia de pensii un număr mare de ani. În următorul articol vom prezenta și alte sisteme de pensii, precum și problemele actuale pe care plata pensiilor le ridică, chiar și în țările cele mai bogate ale lumii.