Permacultura. Ce este și cum se practică

Permacultura. Ce este și cum se practică

În ceea ce privește viitorul nostru ca societate pe Terra, un fapt este evident fără să necesite prea multe demonstrații, anume că modul de viaţă actual nu mai este sustenabil, adică nu mai poate să aibă continuitate în timp, deoarece resursele se vor epuiza în ritm accelerat şi de aceea măsurile care vizează schimbările trebuie luate de îndată.

Alături de multe soluții propuse se află și conceptul de permacultură, termen care a fost introdus de doi cercetători australieni, Bill Mollison şi David Holmgren în anii 70. El provine din combinarea cuvintelor permanent agriculture (engl.), care în limba română înseamnă exact acelaşi lucru, adică „agricultură permanentă”.

S-a dovedit în ultimii ani, de parcă mai era nevoie, că agricultura intensivă care se practică acum și de o bună bucată de vreme, nu poate să conserve pe termen lung arealele în care este practicată şi ca urmare mediul se va distruge ireversibil pe măsura trecerii timpului.

Ce este permacultura

Potrivit noului concept, care începe să adune în jurul ideii din ce în ce mai mulţi adepţi, se bazează pe bunul simţ și pe principiul de a lucra împreună cu natura şi nu împotriva ei.

Cum se poate ajunge la acest deziderat? Se impune o proiectare foarte atentă a terenului pe care urmează să se facă agricultură, cu scopul ca toate produsele şi subprodusele obţinute să fie utilizate în cadrul fermei.

Chiar și combustibilul utilizat pentru utilajele agricole trebuie să provină din prelucrarea resturilor vegetale din interiorul fermei, pentru a se reduce cât mai mult posibil dependenţa de petrol.

Pentru a proiecta o astfel de fermă se realizează o împărţire a terenului în şase zone, începând de la zona 0 și până la zona 5, astfel încât asupra zonei cu indice mai mic se intervine mai mult, până la ultima zonă asupra căreia nu se intervine deloc (este o zonă sălbatică).

Cum se practică permacultura

În zona 0 se află casa şi spaţiile de locuit, cu condiţia ca acestea să consume cât mai puţină apă şi energie din exterior.

Zona 1 necesită intervenţie zilnică (sau foarte des) şi cuprinde mici parcele pe care se cultivă legume sau fructe (arbuşti, nu livadă), eventual o seră. Este practic ceea ce acum reprezintă grădina de pe lângă casă.

Zona 2 cuprinde plante perene care necesită mai puţină întreţinere. Se caută să se planteze acele plante care ţin insectele la distanţă, zona 2 fiind practic o zonă tampon. Tot aici se pot aşeza şi stupii de albine. Nu se intervine cu substanţe chimice ci doar cu plivitul.

În zona 3 se cultivă acele plante care sunt necesare fermei, pentru consumul propriu, pentru creşterea animalelor şi pentru vânzare.

Zona 4 este o zonă semi-sălbatecă, unde se intervine foarte puţin. Aici se pot face foraje pentru apă, sau se pot aduna lemne de foc.

Zona 5 este lăsată sălbatecă şi nu se intervine decât pentru observarea ecosistemelor. S-a constatat că o astfel de zonă reprezintă o excelentă rezervă naturală de bacterii, mucegaiuri şi insecte care pot să oprească invazia speciilor dăunătoare culturilor. Este practic o barieră eficientă care protejează culturile din zona 3, reducând la maximum utilizarea de substanţe chimice.

Această idee de a cultiva terenurile a atras după cum era de așteptat şi multe critici. Argumentul cel mai important este acela că, deşi se obţin produse foarte bune şi ecologice, cantitatea lor este mult mai redusă în comparație cu cantitățile mari produse de agricultura industrială din prezent şi practicarea pe scară largă a permaculturii ar fi posibilă doar prin diminuarea populaţia Terrei.

Scepticii se mai îndoiesc şi de capacitatea barierelor naturale de a reprezenta o protecţie eficientă împotriva dăunătorilor, deși se pare că timp de mii și zeci de mii de ani bolile plantelor nu au fost atât de frecvente și periculoase cum sunt acum, deoarece sistemele naturale aveau capacitatea mult mai bună de a se autoproteja.

În ceea ce privește primul argument al scepticilor, se poate susține totuși pe Terra o populație numeroasă și prin schimbarea obiceiurilor alimentare, pentru că oamenii încă consumă prea mult și de proastă calitate.