Despre căsătorie, dintr-o altă perspectivă
În cultura noastră căsătoriei i se acordă un rol crucial în viața unui om. Și nu doar la noi există așa ceva, ci și în cele mai multe dintre țările lumii. Căsătoria este un eveniment, hai să nu-i spunem unic, dar deosebit în familiile deja existente, ale mirelui și ale miresei și totodată un eveniment care consfințește crearea unei noi familii.
Când am început să mă documentez despre instituția căsătoriei nici nu m-am gândit că voi avea atât de multe de aflat și că există în lume enorm de multe variante ale acestei uniuni dintre două (sau mai multe) persoane care doresc să-și unească destinele.
Toate datele istorice vin să argumenteze faptul că uniunea legală numită căsătorie a apărut după ce omenirea a trecut la locuirea permanentă, după ce au fost înființate practic satele și orașele, după ce s-a trecut de epoca în care omul era vânător-culegător. Despre verighete nu m-am documenta (încă) să vă spun când au apărut.
Legat de agricultură și de locuirea permanentă, chiar și în zilele noastre, sau foarte aproape de zilele noastre, sociologii au identificat clar un anume tipar: în emisfera nordică, din Japonia până în Irlanda, acolo unde se practică (și s-a practicat de câteva milenii) agricultura intensivă, căsătoriile au fost (preponderent) monogame.
Mai la sud, în zonele în care oamenii s-au mutat cu locuirea în funcție de sezon, în Africa, Americi (înainte de venirea albilor) și în Asia de Sud și Sud-Est, s-a menținut și poligamia, dar nu ca regulă generală.
Interesant este că poligamia a apărut și s-a menținut în unele țări și în unele zone ale globului din motive obiective, strict legate de dezechilibrele în proporțiile sexelor dintr-o populație: fie mortalitatea în rând nou-născuților băieți era mai ridicată, fie bărbații erau în număr mult mai redus la vârsta adultă din cauza mortalității din războaiele permanente.
Așa s-au petrecut lucrurile în islam, Imperiul Arab fiind într-o expansiune fulminantă după anul 630. Acum tradiția a rămas pe alocuri, doar că nu mai mor bărbații în războaie și de aceea poligamia deși legală, nu mai este generalizată.
În puține zone din lume se practică și poliandria, adică o singură femeie este căsătorită cu mai mulți bărbați, în același timp desigur. În India și Nepal, în Munții Himalaia, din cauza resurselor de trai foarte reduse, s-a ajuns la această variantă de familie. Cert este că acolo și numărul femeilor este mult mai redus decât numărul bărbaților. În general frații dintr-o familie își iau o singură soție, terenul familiei nefiind astfel fărâmițat.
În zilele noastre, în societățile occidentale și nu numai, bărbatul îi cumpără femeii daruri, înainte de căsătorie și după. Niște cercei de aur, de exemplu, vor fi întotdeauna bine apreciați de tânăra domnișoară, iubită sau logodnică, dar și de soție deopotrivă. În ceea ce privește darurile însă, pe glob există diferențe uriașe între diversele culturi.
Astfel în unele țări se obișnuiește ca fata să primească la căsătorie o zestre din partea familiei sale. Și la noi în țară a fost așa nu cu prea mult timp în urmă. Era ca un ajutor pentru tânăra familie care se întemeia, dar era și ca un fel de „plată” pe care mirele care „lua” fata. Iar cu cât fata era mai urâtă, deci cu șanse mai mici de a fi curtată și cerută în căsătorie, cu atât zestrea trebuia să fie mai mare.
În alte zone ale globului situația era exact invers, adică viitorul mire trebuia să plătească familiei fetei o sumă de bani sau de bunuri materiale pentru a primi acordul să se căsătorească cu fata, iar cu cât aceasta era mai frumoasă, tânărul trebuia să dea mai mult. Nu am putea spune că tatăl își „vindea” fata, pentru că așa era tradiția cu rădăcini adânci în cultura locului, dar la urma urmei era tot un fel de troc. Sau poate că mirele trebuia doar să-și dovedească potența financiară…
Acum, în timpurile moderne și în țările mai dezvoltate, aceste tradiții arhaice au dispărut, dar nu chiar în totalitate și de multe ori chiar există în unele familii dispute aprige cu privire la zestrea fetei sau la prețul plătit de mire… Dar mei multe despre căsătorie și într-un alt articol.
Eva Anca says
Interesant… Cât despre zestre, bunica din partea tatălui țesea la război și pregătea zestre pentru noi, nepoatele. Evident că degeaba, că nu a mai fost „la modă” zestrea, dar ne-am bucurat totuși de lucrușoarele făcute de ea și am și azi fețe de masă și prosoape de bucătărie realizate de ea.