Chibritul, o invenție care a schimbat lumea

Chibritul, o inveție care a schimbat lumea

Chiar dacă acum focul se mai poate aprinde și cu alte lucruri, chibriturile rămân pe plan mondial cele mai folosite pentru a realiza o operațiune atât de banală, de des efectuată și de necesară pentru viața tuturor oamenilor de pe planetă.

Nu a fost dintotdeauna așa. Omul primitiv a învățat la un moment dat să facă focul cu ce avea la îndemână, dar operațiunea aprinderii acestuia era dificilă. De multe ori era de preferat ca focul odată făcut să fie păstrat aprins mai multe zile decât să fie făcut de fiecare dată când era necesar. Oricum faptul că oamenii au început să consume alimente procesate termic, carne în special, a condus la dezvoltarea accelerată a creierului.

Aprinderea focului cu niște bețe special destinate acestui scop a fost realizată pentru prima oară în China antică, după cum se poate deduce dintr-un text din anul 1366, care face însă referire la evenimente petrecute în anul 570, deci cu mult timp înainte. Acolo sunt descrise niște bețișoare din lemn de pin impregnate cu sulf, care erau păstrate în condiții speciale, pentru a fi folosite noaptea la aprinderea lămpilor. Însă doar un om special pregătit pentru așa ceva putea să o facă, așa că până la apariția chibriturilor propriu-zise mai este cale lungă.

În Evul Mediu, pe la 1600, pentru aprinderea focului începuseră să fie utilizate metode optice (pe bază de lentile) pentru concentrarea razelor soarelui și aprinderea focului. Această metodă putea însă să fie folosită doar în zilele însorite, deci era destul de limitativă.

Primul chibrit care să inițieze arderea pe cale chimică a fost inventat în 1805 de către Jean Chancel, care utiliza un amestec de clorat de potasiu, sulf, gum-arabică și zahăr, amestec depus pe un băț de lemn. Arderea era inițiată prin introducerea acestuia într-o sticlă de azbest ce conținea acid sulfuric. Pe lângă faptul că un astfel de chibrit era destul de scump și utilizarea lui era periculoasă, ori focul trebuia să poată fi aprins de oricine, nu doar de chimiști și asistenții lor.

Au mai existat multe variante de astfel de chibrituri până când a apărut cel care se aprindea prin fricțiune (frecare), inventat de englezul John Walker în 1826, după ce a încercat zeci de variante de amestecuri de substanțe, care să facă sigură folosirea ingenioaselor bețe.

Amestecul avea la bază tot sulful (ca în zilele noastre), plus pentasulfură de antimoniu, clorat de potasiu și gumă. Pentru a diminua mirosul neplăcut al sulfului s-a adăugat și camfor. În cutia de astfel de chibrituri se afla și o hârtie impregnată cu nisip, ca suport pentru a realiza frecarea necesară.

În 1829, scoțianul Sir Isaac Holde, a inventat o variantă îmbunătățită a chibriturilor lui John Walker, dar nici acestea nu erau destul de sigure, cum de altfel nu vor fi nici variantele ulterioare de chibrituri, până pe la 1890. Principala problemă era folosirea fosforului alb care făcea ca aprinderea și arderea să fie destul de violente și care s-a dovedit ulterior că era și periculos pentru lucrătorii din fabricile ce produceau chibrituri.

Abia după 1851, când fosforul alb a fost înlocuit de cel roșu, au început să fie inițiate cercetări serioase pentru producerea unor chibrituri mai sigure și care să nu afecteze lucrătorii ce le produceau. După anul 1900 suedezii au fost cei ce au deținut multă vreme monopolul asupra fabricării chibriturilor de siguranță, care aveau în plus și o suprafață abrazivă pe exteriorul cutiei, la fel ca în zilele noastre.

De atunci nu au mai fost aduse îmbunătățiri substanțiale, dar lemnul de exemplu a fost impregnat cu parafină ca să aibă arderea mai lentă și chibritul aprins să țină mai mult. Pe cutii au fost tipărite reclame, imagini frumoase iar uneori lemnul a fost înlocuit de hârtie presată. Au apărut și chibrituri care se aprind pe ploaie sau pe furtună, ca și chibrituri speciale pentru medii umede.

Așadar banalul chibrit atât de folosit azi, are o lungă istorie de căutări, cercetări și dezvoltări până la varianta care astăzi ni se pare atât de banală.