Familia și transferul de proprietate

Familia și transferul de proprietate     

În ultimul episod al mini-serialului nostru despre familie ( vezi aici, aici și aici) și așa zisa ei disoluție în epoca actuală a ajuns și la factorul numit transferul de proprietate, ca realitate care a contribuit la cristalizarea și întărirea familiei în decursul epocilor istorice, dar care în zilele actuale și-a mai pierdut din însemnătate.

În zorii existenței civilizației omenești, în preistorie adică, familiile nu erau monogame. Pur și simplu într-un grup bărbații și femeile trăiau în comun, inclusiv în ceea ce privește relațiile intime, iar copiii aparțineau de asemenea întregului grup.

Chiar și în zilele noastre, sau până de curând, acest obicei s-a mai păstrat la unele triburi foarte izolate. Desigur că împărțirea „femelelor” nu era una echitabilă întotdeauna, deoarece indivizii mai puternici puteau abuza de poziția lor și să puteau să se împerecheze cu cât mai multe femele, în vreme ce alții mai slabi puteau „să rămână pe dinafară”.

Însă odată cu apariția agriculturii, cu sedentarizarea și apariția localităților, au început să apară deosebiri între indivizi în ceea ce privește acumularea de bunuri materiale. Un individ mai inteligent, mai harnic, mai „șmecher” chiar, dar nu neapărat și mai puternic, putea să acumuleze mai multe resurse, care constituiau pentru o femeie, o viitoare soție, o garanție în plus a faptului că puii ei vor putea fi mai bine hrăniți, că vor crește în siguranță.

Aceste motive de ordin economic au fost completate și de cele de ordin juridic, deoarece legile care au început să apară în vechime, stipulau printre altele și cum se transmite averea către urmași, către copii adică, după ce părinții lor mor. Nu întotdeauna legile au fost juste, dar au reprezentat un mare pas înainte în consolidarea familiei.

Uneori nu toți copiii erau egali în fața legii. Întâiul născut a fost uneori privilegiat, iar uneori fetele oropsite, dar cu timpul, in multe secole de evoluție, modalitățile de transmitere a averii au devenit mai clare, mai juste, mai protective față de toți urmașii.

Într-o societate în care transferul averii către urmași era garantat, asigurat de autorități, familia a devenit din ce în ce mai închegată, consolidându-se. Regulile de transfer de proprietate au fost uneori și un factor de declin biologic al calității urmașilor, deoarece în unele societăți restrânse, s-au acceptat și încă mai sunt acceptate căsătoriile co-sangvine, adică între veri primari.

Dar copiii pot să aibă serioase probleme de sănătate și atunci când soții sunt rude mai îndepărtate, nu neapărat veri primari. Astfel calitatea noilor generații a fost serios afectată în societățile în care căsătoriile au fost aranjate doar în interiorul claselor bogate, pentru că oricum aceștia au ajuns să se înrudească la un moment dat toți unii cu alții.

În vremurile actuale, transferul de proprietate este reglementat mai judicios, toți urmașii având drepturi egale (în societățile avansate), iar creșterea nivelului de trai și a calității vieții pe toate nivelurile au condus firesc și la creșterea ratei divorțurilor.

Acest fapt, am repetat-o mereu, nu este unul neapărat negativ, deoarece orice om are dreptul să-și găsească în viață fericirea. Practic acum, putem spune că în societățile dezvoltate din punct de vedere economic, oricine „își poate permite să divorțeze”, iar copiii nu vor rămâne „ai nimănui”: ambii părinți și societatea le vor asigura un început în viață.

Pe tot parcursul mini-serialului am tot folosit sintagma de disoluție a familiei, înțelegând prin asta dezmembrarea ei, adică creșterea ratei divorțurilor și amânarea de către tineri a momentului în care decid să se căsătorească. Dar de fiecare dată am repetat de asemenea că acest fapt nu este unul neapărat negativ.

Familia actuală este în evoluție continuă și acea „disoluție” este mai degrabă o „reașezare”, o transformare. Desigur că ar fi ideal ca un cuplu ce formează o familie să rămână unit pentru tot restul vieții, dar nu în orice condiții și cu orice preț. Victoriile „a la Pirus” nu sunt de fapt victorii!